Super. Ficial.
30
Decembrie
Şi stăteam pe malul
râului, pe cimentul umed plin de noroi şi de zăpadă şi de dracu mai ştie ce în
timp ce Călin încerca să ruleze un joint la lumina telefonului. Al meu nu mai
avea baterie, aşa că tot ce puteam face era să stau de şase, tremurând din când
în când. Pentru că era
Decembrie şi noapte şi al naibii de frig.
“Vine cineva?” C. era
tot timpul paranoic când venea vorba de chestii ilegale. Mai ales când venea
vorba de chestii ilegale pe care le puteai fuma.
“Doar un cocalar.
Calmează-te.”
Scânteie. Brichetă pusă
înapoi în buzunar. Mână îndesată în acelaşi buzunar. Rotocoale de fum în aerul
umed, unindu-se cu aburii care se ridicau din râu.
“Wow. E bun.”
Am încuviinţat din cap,
încercând să-mi ţin respiraţia. Nu mi-a ieşit prea bine, câteva secunde mai
târziu începând să tuşesc violent. Ştiam ce urma să-mi zică aşa că l-am
liniştit înainte să apuce să dea propriul fum afară din piept.
“Calm. Toată lumea
tuşeşte iarna.”
Plămânii îmi erau plini
iar mintea îmi dădea câteodată pe afară. Luminile oraşului păreau să se învârtă
în jurul nostru ca un carusel scăpat de sub control, dar stelele rămâneau fixe.
“Unele lucruri nu se
schimbă niciodată,” am decis brusc, trăgând o gură zdravănă de Cola.
A întins şi el mâna
după sticlă, zicând că i-e groaznic de sete. Râsul ne venea uşor în momente ca
astea. Luminile încă se învârteau şi stelele tot acolo erau. Râsetele noastre
se pierdeau printre sirene şi frâne bruşte.
Ne-am împleticit până
la maşină şi C. a dat drumul la căldură. Eu am dat drumul la muzică. Am stat aşa, amorţiţi,
până a început să ningă. Lent, cu fulgi mici şi indecişi care parcă voiau să
urce înapoi în nori dar nu puteau. Mi-am adus aminte de un
citat tâmpit care avea sens doar în engleză. “Gravity isn’t responsible for
people falling in love.” Deşi cam aşa era. Cădeai
în iubire. Cu faţa înainte şi cu mâinile legate la spate după ce un copil
mic, gras şi înaripat ţi-a pus piedică pe nepregătite. În momentul ăla îmi
doream să fi avut un echilibru mai bun. Poate dacă aş fi mers la mai mult de două ore de
gimnastică în copilărie nu aş fi avut problema asta.
“De ce sunt atât de instabilă emoţional?”
“Pentru că dacă ai fi normală, ai fi plictisitoare. Şi nu vrei asta.”
“Tu de unde ştii că nu vreau asta? Poate vreau să fiu plictisitoare,” m-am răţoit
la el.
C. a răspuns prin
ridicarea unei sprâncene.
“Mă rog, poate nu chiar
plictisitoare,” am convenit eu. “Dar măcar mai puţin avariată.”
“Când îţi schimbi caroseria să mă anunţi şi pe mine, că şi eu vreau.”
Râsul ne venea uşor în momente ca alea.
“Ştii, câteodată-” Mai luă o gură de Cola şi işi şterse faţa cu mâneca.
“Câteodată îmi vine să pocnesc pe cineva. Tare. Nu pe cineva anume, nu
neapărat. Sunt zile în care abia aştept să mă calce cineva pe
nervi. Nu contează cine. Chiar nu-mi pasă dacă ajung să lovesc un copil mic sau
o bătrână care n-are loc pe trotuar. Nu violentez discriminativ.”
“Discriminant.”
“Ai înţeles ce-am vrut
să zic.”
Se uită la mine pentru aprobare, pe care o primi. Eram cu totul de
acord. Şi eu mă confruntam cu puseuri de violenţă de altfel inexplicabilă
pentru un individ aparent integrat social.
“E perfect normal să vrei să te răzbuni pe societate.”
“Normal?”
“Păi da, normal în sensul tău de
normal.”
“Şi care-i sensul meu de
normal?”
Mi-am mestecat o vreme guma care rămăsese fără niciun gust, gândindu-mă
serios la un răspuns pertinent şi inteligent. Răspunsurile pertinente şi
inteligente nu veneau uşor în momente ca alea. Cred că după un
timp uitase şi el despre ce vorbeam, pentru că a început să fredoneze Closer de Kings of Leon.
With
the moon I run far from the carnage of the fiery sun.
Vocea tipului de la
Kings of Leon mă făcea să mă gândesc la sex. Preferabil cu tipul de la Kings of Leon. Sau cu vocea lui.
“Ăştia au de gând să
vină vreodată în concert aici?”
“De ce?”
“Să-mi iau bilet VIP şi
să încerc să mi-o trag cu solistu-n culise după concert.”
A părut să cântărească
posibilităţile pentru un moment, decizând că probabil nu ar fi o idee bună şi
continuând cu “aşa că ar trebui să o faci. Categoric!”
Câteodată mă întrebam
de ce mă încurajează, dar nu în sensul rău, ci pur şi simplu din curiozitate.
Eram curioasă şi îmi plăcea să ţin minte chestii. Motiv pentru care ţineam
întotdeauna o agendă la mine. Ca să nu uit. E naşpa să uiţi. Nimeni nu ar
trebui să treacă prin asta, fie el uitătorul sau cel uitat. Cum zicea şi Peter
Pan. Ştia băiatul ăla ce ştia, doar nu degeaba a rămas copil.
“Crezi
că mai bine nu creşteam deloc?”
“Adică
în înălţime?”
“Da.
Aş fi vrut să rămân la douăzeci de centimetri,” am muşcat ironic din cuvinte.
“Şi eu,” rânji el către mine din scaunul şoferului.
“Nu fi porc!” am râs,
pocnindu-l peste braţ.
“Nu-s
porc, îs doar realist.”
“Hai
no, vorbeam serios. Nu mai bine rămâneam noi copii? Ca Peter Pan.”
“Peter
Pan nu există.”
“Dă-ţi
peste gură! Dă-ţi peste gură chiar acum că de nu, o fac eu!”
A
început să râdă din nou cu poftă, afundându-se în scaun şi în geaca de iarnă cu
puf gri. Eu stăteam ofticată în colţul meu de maşină, gândindu-mă la Peter şi
la Băieţii Pierduţi şi întrebându-mă de ce fetele nu se pierdeau niciodată în
grădina aia nenorocită.
Începeau
să se ducă efectele ierbii şi culorile nu mai erau zgomotoase şi sunetele din
jur nu mai păreau a fi accidente de maşină şi caruselul începea să se oprească
şi era timpul să ne dăm jos. Aşa că C. a răsucit cheia în contact şi a băgat
într-a-ntîia. Ne-am
oprit la 2 centimetri de un perete de beton. Poate că efectele nu se duseseră chiar de tot.
“Vezi ce faci, vrei să ne omori?”
“Nu în maşina lu’
mama.”
Drumul până la el acasă era luminat de pânze de
becuri festive, prost alese şi prost puse. Oraşele de genul mă dezgustau, dar
treceam repede peste. Nu de alta, dar nici al meu nu era mai breaz.
“Zici ca un Spiderman radioactiv s-a
împrăştiat pe casa voastră de cultură,” am râs eu privind mulţimea absurdă de
fire luminoase ce legau săraca clădire de pământ. Mi-am
imaginat un Prometeu din beton, legat cu lumină. Ah, ironia. Nu am dat glas
ideii însă. Câteodată nu ziceam chiar tot
ce gândeam, probabil pentru că nu aş mai fi tăcut niciodată şi lumea ar fi
început să mă evite.
Mintea unui om inteligent este un loc foarte ciudat.
Uneori credeam că e de datoria mea să împărtăşesc din ea, să nu rămână lumea
ignorantă. Uneori nu puteam să tac. Şi, uneori, intram în belele din cauza
asta. Motiv
pentru care într-o zi am învăţat să tac. Mamei nu i-a plăcut ziua aia, zi pe
care eu o asociez cu un fel de maturizare. Zic ‘un fel de’ pentru că nimeni nu
se maturizează complet – toţi rămânem cu o bucăţică de copil în noi; no pun intended. Şi, dacă suntem cu
adevărat norocoşi, bucăţica de copil nu e un diminutiv.
‘Deja?’
C.
scosese cheia din contact şi se auzi clicul centurii de siguranţă. Singurul
motiv pentru care îmi pusesem şi eu afurisita aia de bandă retractabilă era
senzaţia de îmbrăţişare pe care mi-o dădea. Parcă nu mai e la fel de frig când
eşti îmbrăţişat (fie şi de o centură de siguranţă).
În
noaptea aia ne-am uitat la o groază de poze, toate pertinente situaţiei noastre
de adolescenţi pierduţi şi neînţeleşi. Multe texte scrise la maşină şi mai apoi
pozate. Multe imagini neclare cu citate mâzgălite deasupra. Aşa îmi vedeam
mintea: o serie lungă de imagini neclare cu citate mâzgălite deasupra. Că de
erau frumos caligrafiate poate mă înţelegeam şi eu cu oamenii.
Pe
la 4 dimineaţa m-am uitat printre obloane şi mi s-au mărit ochii. Mi-am adus
aminte de Scufiţa Roşie, care m-ar fi întrebat de ce am ochii aşa de mari şi
apoi m-am întors către C. extaziată.
‘Bă!
A nins! Adică ninge! Uite!’
Am tras de jaluzelele
portocalii şi am aşteptat o reacţie. Reacţia nu s-a lăsat aşteptată. Foarte
bine, m-am gândit eu, pentru că nu îmi plăcea să aştept. Era prima ninsoare pe bune, cu un strat de vreo 3
centimetri buni de zăpadă deja depuşi. Iubeam zăpada, iubeam felul în care îmi
sunau paşii, iubeam scârţâiala aia proaspătă care se compara poate doar cu
foşnetul frunzelor cândva în Octombrie.
‘Dacă o să am vreodată
un pui de lup, o să-i spun Virginia.’
Şi cu asta ne-am pus la somn, pentru că se făcea ziuă şi eu aveam un
tren de prins.
No comments:
Post a Comment